Despre "numai parinte sa nu fii"

Aseara mi-am adus aminte de zicala din folclor "numai parinte sa nu fii", care ofera o romaneasca perspectiva asupra celor simtite de parinti relativ la copii. Probabil pentru ca ne punem destul de des intrebarea despre citi copii vrem. Citeodata mi se pare ca ma identific cu zicala, insa e si prea devreme si prea tirziu pentru asa ceva. Momentan asist neputincios la modul extrem de intens in care traiesc cea mai mica banuiala de raceala la Toma - complet paranoic as zice, si cu imaginatie bolnavicioasa de la prea multa scoala. Trebuie sa recunosc ca de cite ori ma panichez, cel mai sigur mod de a-mi reveni este sa imi imaginez cel mai plauzibil scenariu negativ.

Lasind la o parte faptul ca tot ce e om si are urmas e parinte, si daca nu ar fi nu s-ar mai povesti, nu stiu cite neamuri se tinguie cu vreun echivalent la "numai parinte sa nu fii". Acest "numai parinte sa nu fii" e spus de obicei de oameni trecuti prin multe reprize de zbucium sufletesc datorat neasteptat de dificilelor situatii in care i-a aruncat ipostaza de parinte. Daca stau bine sa ma gindesc, probabil ca a avea un copil este o cale certa de a-ti asigura ruperi aleatoare de la ritmul rutinei zilnice - pina la urma rutina este moartea pasiunii. Poate de asta intensitatea relatiei cu copilul este constanta. Pina la urma este si asta un mod de a iti demonstra ca traiesti, si in plus participi in mod concret la continuarea aventurii pe bila albastra, si implicit a mai marii aventuri a bilei albastre in general. Astea fiind spuse, ar trebui sa-mi trimit mesajul asta undeva in viitor si sa-l recitesc cind Toma va fi adolescent deci implicit rebel.

In "numai parinte sa nu fii" e un amestec de jale si intelepciune bazata pe experienta. Ca de obicei prin Balcani, nimic pozivit nu rezulta din afirmatie la prima vedere. Ti se face jale de om, si poti fi in doua ipostaze dragi celor obisnuiti cu grija caprei vecinului: fie e unul din momentele (care devin tot mai solitare pe masura ce timpul trece) in care te bucuri ca nu ai copii, fie imediat reactionezi "ai mei sint altfel", neintelegind poate ca in "numai parinte sa nu fii" s-au adunat sute de ani si multe generatii, fiecare cu prapastiile ei. As zice ca mai degraba este o jale statistica ce indica nu faptul ca mai toti Romanii sint necajiti pentru ca au copii, cum ar crede un neinitiat in arta lamentarii la Romani, ci doar ca odata cu copiii, la pachetul adus de barza, vin multe si bune si mai putin bune iar Romanii mei au un talent cinic si autoflagelator de a contoriza cele mai putin bune cu mai mult sirg.

De fiecare data cind Toma ride, "numai parinte sa nu fii" mi se pare absurd si imi stirneste eventual un semi-oftat amintire a ultimei raceli, sau a fricii care m-a cuprins fie cind a alunecat de pe canapea fie cind eczema i-a acoperit obrajorii. Ma simt neputincios cind e nefericit si nu il pot scoate din acea stare, si mai simt un rau fizic care se stinge doar cind stiu ca ii e bine din nou. Desigur raul fizic este comparabil cu binele inexplicabil simtit cind ride cu dintii lui de soarece sau cind vezi cit de fericit e ca a mai inteles ceva din lume. Din fericire ride mai tot timpul si se bucura de toate micile pentru noi/ imensele pentru el realizari asa ca asteptam sa se faca bine si de data asta, cit mai grabnic cu putinta.