Despre "numai parinte sa nu fii"

Aseara mi-am adus aminte de zicala din folclor "numai parinte sa nu fii", care ofera o romaneasca perspectiva asupra celor simtite de parinti relativ la copii. Probabil pentru ca ne punem destul de des intrebarea despre citi copii vrem. Citeodata mi se pare ca ma identific cu zicala, insa e si prea devreme si prea tirziu pentru asa ceva. Momentan asist neputincios la modul extrem de intens in care traiesc cea mai mica banuiala de raceala la Toma - complet paranoic as zice, si cu imaginatie bolnavicioasa de la prea multa scoala. Trebuie sa recunosc ca de cite ori ma panichez, cel mai sigur mod de a-mi reveni este sa imi imaginez cel mai plauzibil scenariu negativ.

Lasind la o parte faptul ca tot ce e om si are urmas e parinte, si daca nu ar fi nu s-ar mai povesti, nu stiu cite neamuri se tinguie cu vreun echivalent la "numai parinte sa nu fii". Acest "numai parinte sa nu fii" e spus de obicei de oameni trecuti prin multe reprize de zbucium sufletesc datorat neasteptat de dificilelor situatii in care i-a aruncat ipostaza de parinte. Daca stau bine sa ma gindesc, probabil ca a avea un copil este o cale certa de a-ti asigura ruperi aleatoare de la ritmul rutinei zilnice - pina la urma rutina este moartea pasiunii. Poate de asta intensitatea relatiei cu copilul este constanta. Pina la urma este si asta un mod de a iti demonstra ca traiesti, si in plus participi in mod concret la continuarea aventurii pe bila albastra, si implicit a mai marii aventuri a bilei albastre in general. Astea fiind spuse, ar trebui sa-mi trimit mesajul asta undeva in viitor si sa-l recitesc cind Toma va fi adolescent deci implicit rebel.

In "numai parinte sa nu fii" e un amestec de jale si intelepciune bazata pe experienta. Ca de obicei prin Balcani, nimic pozivit nu rezulta din afirmatie la prima vedere. Ti se face jale de om, si poti fi in doua ipostaze dragi celor obisnuiti cu grija caprei vecinului: fie e unul din momentele (care devin tot mai solitare pe masura ce timpul trece) in care te bucuri ca nu ai copii, fie imediat reactionezi "ai mei sint altfel", neintelegind poate ca in "numai parinte sa nu fii" s-au adunat sute de ani si multe generatii, fiecare cu prapastiile ei. As zice ca mai degraba este o jale statistica ce indica nu faptul ca mai toti Romanii sint necajiti pentru ca au copii, cum ar crede un neinitiat in arta lamentarii la Romani, ci doar ca odata cu copiii, la pachetul adus de barza, vin multe si bune si mai putin bune iar Romanii mei au un talent cinic si autoflagelator de a contoriza cele mai putin bune cu mai mult sirg.

De fiecare data cind Toma ride, "numai parinte sa nu fii" mi se pare absurd si imi stirneste eventual un semi-oftat amintire a ultimei raceli, sau a fricii care m-a cuprins fie cind a alunecat de pe canapea fie cind eczema i-a acoperit obrajorii. Ma simt neputincios cind e nefericit si nu il pot scoate din acea stare, si mai simt un rau fizic care se stinge doar cind stiu ca ii e bine din nou. Desigur raul fizic este comparabil cu binele inexplicabil simtit cind ride cu dintii lui de soarece sau cind vezi cit de fericit e ca a mai inteles ceva din lume. Din fericire ride mai tot timpul si se bucura de toate micile pentru noi/ imensele pentru el realizari asa ca asteptam sa se faca bine si de data asta, cit mai grabnic cu putinta.

Toma la a doua raceala

In sfirsit un loc in care pot sa debitez in voie. Nu este o coincidenta ca prima postare vine la a doua raceala a micului print Toma. Prima raceala nu a fost prea vesela. Avea 6 luni, balute ca la balamuc din cauza primilor dinti, si era aprilie, adica plin sezon de gripa primavarateca. In plus, super-buni Lili a fost nevoita sa ne lase sa ne descurcam cu Toma ca niste parinti responsabili ce-om fi. Planul era clar, facem tot ce ne sta in putinta - cautam cresa cea mai buna, il viziteaza mama Monica pe Toma aproape zilnic la cresa si probabil o sa raceasca un pic, dar n-o fi foc, ca tot e in a 90-a percentila a generatiei lui, gratie mesei in plus administrate cu dragoste de bunica noaptea. In prima zi la cresa a facut greva foamei pina cind a venit mama sa ii dea de mincare. Nu a plins niciodata cind il lasam, dar avea ochi de caprioara cind il luam. Probabil si din cauza racelei care ii dadea tircoale. Dupa trei zile la cresa raceala l-a dovedit, a facut rosu-n git si infectie in urechi. A urmat o saptamina de antibiotice administrate la 6 ore, jale ca nu mai maninca copilu' cum ne obisnuise etc. Din lac in put: in loc sa se faca bine, Toma era mai rau dupa 10 zile - mai fusese 2 zile la cresa si totul s-a terminat cu o bronsiolita - adica o infectie in plamini. S-a lasat cu o vizita la urgenta si nenumarate controale, de doua ori prelevare de singe din minusculele degete, raze la plamini, injectii cu diferite antibiotice, steroizi si inhalatii care sa il ajute sa respire. In continuare era suficient de dodolot incit masurarea oxigenului din singe nu s-a putut face la incheietura miinii, unde aparatul dadea rateuri din cauza grasimii de bebe, ci tot la un deget. A durat vreo 6 saptamini si 4 antibiotice pina cind, odata cu revenirea bunicii si cu un program intensiv de recuperare eram din nou sanatosi, voiosi si la a 90-a percentila a celor nascuti odata cu el. Sint mici, dom'le, asta e chestiunea. La 9 luni si un pic probabil traieste niste zile extraordinare, pe care noi astia mari nu le putem intelege: sa vezi un lac, sa vezi o caprioara, ciini, iepuri, veverite, sa experimentezi texturi de prin lume (frunze, iarba, ciment, nasuri, par, covoare), sa poti face genoflexiuni la scara, sa poti urca pe 12 trepte si sa-ti cistigi independenta de miscare (ce-i drept, 4x4 inca, dar nu pentru mult timp...) si cite si mai cite.

Probabil si raceala asta tot de la mine a capatat-o, caci sistemul meu imunitar e cam prastie si nu ratez nici o raceala de prin zona - in afara de te miri ce motive pentru raceala, mai iau si tot ce misca pe la birou. Totul a inceput aseara la Toma, cu niste mega-muci enervanti care nu il lasau sa doarma: pentru cei neinformati trebuie sa mentionez ca puii de om pina la doi ani au trompele lui Eustache relativ orizontale si foarte subtiri. In plus se inflameaza la raceala, asa ca orice ajunge in interiorul urechii prin trompa va cam sta acolo pina la dezinflamare si uite asa apar infectii in ureche. Cum faci ca sa mai inclini trompele? Solutia care a functionat la noi a fost culcatul in carucior. Asa ca Toma a revenit la dormitul in carucior, mai mai i-or trece mucii :).

E straniu cum toate gindurile graviteaza in jurul lui, fara prea mare putinta de control: parca una din doua sinapse se fac pentru Toma. Sper sa isi revina si sa zburde cu bunica lui pe afara cit de curind.